Fernando Pessoa – Cartea neliniștirii, compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în orașul Lisabona (în original: Livro do desassossego, composto por Bernardo Soares, ajudante de guarda-livros na cidade de Lisboa), Editura Humanitas Fiction, 2009, Ediția Richard Zenith, Traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând
Pentru că n-am scris despre această carte la timpul potrivit, dar am tot adus-o în discuție ori de câte ori am avut inspirația de a o face, mă opresc momentan pentru a discuta despre una dintre cărțile mele de suflet, o adevărată carte-oracol, o posibilă biblie pentru oamenii înzestrați cu sensibilitate. O carte în proză scrisă de un poet, una masivă parcă pentru a cuprinde cât mai mult din întinderea nesfârșită a trăirilor de care poate avea parte un om.
Pe Fernando Pessoa l-am cunoscut altfel decât prin literatura sa: ne-am găsit pe străzile Lisabonei, ne-am întâlnit în față la A Brasileira și încă o dată la Mosteiro dos Jerónimos, acolo unde este înmormântat. Ne-am întâlnit într-o vreme în care cunoșteam pentru prima dată și limba portugheză, și alte personalități ale locului al căror nume e menit să străbată locuri și ani. Înțelegeam atunci importanța sa în contextul modern al literaturii portugheze (chiar dacă nu și pe acela al literaturii universale) și aflam despre numeroasele și fascinantele sale heteronime. L-am regăsit apoi prin intermediul poeziilor sale, cele din volumul Mesangem, mai mult simțite și ghicite decât citite (datorită faptul că am ținut să le citesc în limba originală).
Într-un astfel de context primeam cu entuziasm, acum vreo doi ani, vestea că această Carte a neliniștirii avea să fie (re)publicată în traducere românească de către editura Humanitas. Am pus imediat mâna pe ea și am citit-o într-un fel aparte, regăsindu-mă aproape la fiecare pagină și subliniind cu creionul idei și paragrafe întregi. Mă luase total prin surprindere.
Pentru cititorii avizi de literatură comercială, este bine de precizat de la bun început ce anume nu este această carte masivă și aproape revoltătoare. Nu este un roman, deși are unul/două personaje, și nu este nici măcar un jurnal, deși ar putea părea că are forma unuia. Nu conține nimic ieșit din comun, nu are acțiune care să nu te lase să respiri, nici povești de dragoste și nici vreo altă mare acțiune sau intrigă care să-i justifice toate cele 600 de pagini. Asemenea Citadelei lui Antoine de Saint-Exupéry, cartea lui Fernando Pessoa (atribuită heteronimiului său Bernardo Soares) nu are un subiect propriu-zis, ar putea fi numită o carte despre nimic, dacă nimicul ăsta n-ar însemna în același timp și toate trăirile care pot asalta sufletul unui om.
Și acum să ne întoarcem și să discutăm puțin și despre ce este cartea, considerând că asta ar fi totuși ceva mai important de precizat. La nivel superficial, cartea pare a fi jurnalul lui Bernardo Soares sau pe alocuri chiar un monolog prelungit de-al său, un discurs impregnat cu pesimism (contrar cărții lui Saint-Exupéry) și cu o viziune puternic lipsită de speranță asupra lumii. Pentru cei care cunosc fado-ul, muzica portugheză tristă și fatidică prin definiție, cuvintele din această carte nu diferă prea mult de senimentul pe care ți-l lasă această muzică. Prins la granița dintre acțiune și sentiment, Bernardo Soares suferă pentru că simte prea mult și pentru că acțiunea în sine îl plictisește. Înzestrat cu o mare sensibilitate, Soares are pe alocuri sentimentul că simțind prea mult, fie nu mai știe ce simte, fie simțirile nu-l mai lasă să trăiască viața în rând cu cei din epoca sa. A gândi și a fi, sunt pentru el acțiuni incompatibile, încercarea de a le împăca obosindu-l. Sunt foarte multe de spus despre acest personaj și despre această carte, așa cum multe ar putea fi spuse și despre Pessoa însuși (în ciuda faptului că a fost aproape anonim în timpul vieții sale), și nu mi-ar sta mie în puteri să analizez totul.
Abundând de o viziune lipsită de speranță asupra lumii (dar nici foarte sumbră), Cartea neliniștirii s-a dovedit a fi pentru mine o lectură excepțională și o colecție de idei la care revin din când în când în căutare de răspunsuri în ceea ce privește acțiunile și simțirile mele de fiecare zi.
Revin cu niște citate alese întâmplător, care vor avea poate vreo relevanță pentru cineva.
„Există o anumită oboseală a inteligenței abstracte, și e cea mai cumplită dintre toate. Nu e apăsătoare ca oboseala fizică a trupului, și nici nu ne tulbură ca oboseala emoției. E o greutate de conștiință a lumii, un fel de a nu mai putea să respiri cu sufletul.” (pag. 71)
„Frumusețea unui corp nud este grăitoare doar pentru rasele de oameni îmbrăcați. Pentru senzualitate, pudoarea joacă același rol ca obstacol în calea energiei.” (pag. 78)
„Toată viața sufletului uman este o agitație în penumbră. Trăim într-un clarobscur al conștiinței, niciodată siguri de ceea ce suntem sau presupunem că suntem.” (pag. 95)
„Am impresia că ceea ce produce în mine sentimentul profund, în care trăiesc, al unei discordanțe în raport cu semenii mei vine din faptul că mai toți ceilalți gândesc cu sensibilitatea, în timp ce eu simt cu gândirea.
Pentru omul obișnuit, a simți înseamnă a trăi, iar a gândi este a ști să trăiești. Pentru mine, a gândi este a trăi, iar a simți este numai un aliment pentru a gândi.” (pag. 103)
… și multe, multe alte citate asemănătoare…
………
Cartea poate fi cumpărată de pe site-ul librăriei Elefant. Citiți despre alte cărți și informații din lumea cărților pe blogul librăriei Elefant.
The post Cartea neliniștirii appeared first on Nebunii au propria lor lume.